So true!

Wildfire

Rien a envier

Citatul zilei

"Nos vies sont ainsi faites que le regard qu'on jette les rend terrible ou merveilleuses. Des événements identiques peuvent être déchiffres comme des réussites ou des catastrophes" Eric-Emmanuel Schmitt  - Concerto a la memoire d'un ange

Never say never

Dupa cum spuneau si versurile unor celebre cantaciose de la noi: " Esti cazut din cer/ Te-ai lovit dar sper/ Ca daca te iubesc..." azi am cam picat din cer  dar nu m-a adunat  nimeni ca n-am gasit nici un iubaret de serviciu (nu sunt in sezonul).

Totul a decurs cat se poate de normal, in viata mea incurcata cateodata mai rau decat o panza de paianjen, pana cand am hotarat cu avant sa plec la o alergare pentru a ma aerisi si a face sportul din acea zi. Cobor cu sacii de gunoi si apoi imi vad de drum, imi fac incalzirea si alerg timp de jumatate de ora. Soare afara, o adiere lejera de vant, muzica in casti si gandurile mele care zburau libere pe asfalt. Ajunsa in fata blocului realizez cu mirare de abia atunci ca imi lipsesc cheile de la apartament si ca nu pot sa deschid nici macar usa de la intrarea blocului. Nu imi aduceam aminte sa le fi avut la alergare, nici macar in timpul incalzirii mele dar de incuiat incuiasem usa. Sun la vecini, intreb in stanga si in dreapta daca a gasit cineva niste chei. Majoritatea ori nu sunt acasa, ori nu au iesit din casa ba chiar am trezit din somn o vecina care isi facea siesta si se uita la mine de parca as fi fost de pe alta planeta. Ce e de facut? No phone, no purse, no money, doar capul pe care nu mi-l uitasem inca nicaieri si apa care curgea pe mine ca la un robinet de la sesiunea de alergat. Fara a mai sta pe ganduri, o vecina s-a oferit sa ma duca la spital de unde puteam sa fac rost de cheile lui Gabi ca sa nu astept la usa inca vreo 2 ore. Zis si facut. Ajung acasa, ma apuc de treaba si ma resemnez la ideea ca a 2-a zi trebuie sa fac si un rand nou de chei si ca nu voi mai revedea vreodata brelocul meu cu Paris primit cadou de la o prietena.

Cu venirea lui Gabi  acasa lucrurile incep sa se agite, el fiind mai panicat decat mine dar cateodata panica lui dand rezultate. Insista sa cautam cheile desi ii repet in cateva randuri ca nu are rost. Unde am putea sa le gasim? Pe strada nu le-am pierdut, asta stiu cu siguranta si pe scara nu le-a gasit nici un vecin. Ultimul loc in care am putea cauta ar fi la gunoi. Atunci ne luam inima in dinti si manusile, desigur, si coboram la gunoi  sa facem cercetari. Dupa cateva minute eu sunt pe cale sa ma las pagubasa dar Gabi nu renunta si dupa ce goleste o pubela intreaga gaseste si cheile mele.Ceea ce e clar e ca au avut de suferit o spalatura zdravana dar sunt inca in viata si datorita insistentei lui Gabi, stau si acum frumos in cuierul de pe hol.
Morala: never say never...puteam sa jur ca nu voi cauta niciodata nimic in gunoi si iata-ma, azi a trebuit sa tai  si asta de pe "To Do List" iar Gabi m-a amenintat ca nu o sa mai faca asta niciodata asa ca ar fi bine sa fiu atenta ce mai scap pe acolo...capul poate.  Anyway, va anunt daca se intampla. Meanwhile, be careful where your thoughts fly because this is a dangerous thing, believe me!

Wish you were here

P.S. Dedicatie for someone special...I really wish you were here!

Smile

Sky full of stars

If today was your last day!

Friends

Imi aduc aminte si acum momentul in care am vorbit prima data cu ea. Am indragit-o pe loc. Avea un fel asa simpatic de a fi si de a vorbi incat nu m-am abtinut si fara sa stiu mai mult de cateva cuvinte despre ea care puteau umple o singura propozitie, nici macar o fraza, m-am trezit invitand-o in weekend la Bacau, orasul in care stateam in vreme aceea. A spus da pe loc cu o naturalete uluitoare si la o zi, 2 dupa aceea m-a intrebat daca era valabil pentru acel weekend. Si, in timp ce asteptam masina de la Iasi ma gandeam putin panicata: “Ce a fost in capul meu sa invit pe cineva pe care nu cunosc?” Dupa o incurcatura cu statia la care trebuia sa coboare (eu o asteptam undeva, ea a coborat la prima) si multe explicatii cu taximetristul la telefon care aparent nu cunoastea adresa, a coborat din masina o roscata frumusica si prietenoasa care a reusit imediat sa imi linisteasca valurile de ganduri negative. Am admirat pe loc curajul ei de a se plimba intr-o tara straina fara nici o teama si incercand sa socializeze dand sanse egale tuturor fara o farama de discriminare. Cand a inceput sa vorbeasca, romana ei m-a surprins si mai mult. Spaniola fiind, vorbea romana cu un accent de spuneai ca sta in Romania de ani buni (era in Romania de cateva zile). Am inceput sa ne cunoastem incetul cu incetul, sa povestim si pe masura ce inaintam observam ca avem tot mai multe in comun. Am povestit pana tarziu iar a 2-a zi cand ne-am trezit eram cele mai bune prietene. Apoi a facut cunostinta si cu Gabi si eram un trio asa vesel. Nu o sa uit niciodata ziua de 1 decembrie petrecuta impreuna, ziua de nastere a Natalei. Cand a suflat in lumari si a inceput sa planga am simtit ca o iubesc si mai mult. A urmat apoi o vacanta de neuitat in Spania. Am ras, am petrecut, am vorbit. Nu conta in ce coltisor din Spania mergeam si ce faceam in fiecare zi atat timp cat faceam asta impreuna. In ultima zi, in timp ce trenul se punea in miscare toti aveam lacrimi in ochi. Stiam ca va mai dura ceva pana ne vom revedea dar nu ne-am gandit niciodata ca va fi atat. 4 ani s-au scurs de atunci si cu toate ca nu ne vedem, ca avem fiecare viata noastra si ca suntem mereu pe fuga ca tinerii din ziua de azi, suntem la fel de buni prieteni. Putem vorbi o data pe saptamana, pe luna, pe an si e ca si cum ne-am vazut cu o zi inainte. Si chiar daca in ziua nuntii ei nu am putut fi prezenta fizic vreau sa stie ca in acea zi speciala gandul meu i-a urmat pasii ca o umbra care isi urmeaza stapanul. Mi-e dor de acea roscata draguta, curajoasa si simpatica care m-a fermecat pe loc dar stiu sigur ca oriunde as fi am intotdeauna cu mine si o particica din ea si viceversa.

Asi que, mi niña, Felicidades una vez mas y todo lo mejor para ti porque te lo mereces! Te quiero! Iar voi, dragii mei, pretuiti-va prietenii adevarati pentru ca sunt in stoc limitat si chiar pe cale de disparitie, credeti-ma !

Haverá Sempre uma Música

Love...

My heart was longtime aching

At the same time painting

My world in pale colours

In which there were no flowers,

Joy, happiness or smile,

But only misery and cry.

 I thought this was the end,

A heart I couldn’t mend,

A life of broken dreams and darkness,

A lot of pain and sadness.

 I thought my love was all weared off

Until I couldn’t get my mind of

Your eyes, your smile, your face,

Your touch, your kiss, your sweet embrace

 I thought I could live like this

Until I met our first kiss

And then I knew I loved more

Than anything else before.

 A while I felt I could just fly

And be right above the blue sky

You gave me power, you gave me trust

That I could forget my unfortunate past

You seemed to make my dreams come true

Shattering what I’ve been through

 With you I felt myself again one day

Without another part I should play

And you made me feel alive

I’ve ever been in my life.

By me 

                          

Do you speak French or Chinese?

Franta, “the promised land", tara lui Napoleon, a Turnului Eiffel, a “libertatii, egalitatii si fraternitatii”, a castelelor pe Loire, intr-un cuvant, a civilizatiei pentru romani. Ce ar putea merge prost mai ales dupa ce scapi de lanturile care te tintuiau la pamant in Romania? Cobori din avion relaxat, cu chef de viata, incepi sa te gandesti ca ai ajuns in rai si nici n-a durut. Nu stii incontro sa o iei dar stii ca oricum va fi minunat, ca ai ajuns la modernitate.

La inceput vezi numai lucrurile bune si interesante precum : wow, am voie sa stau pe iarba (contrat romanescului : nu calcati iarba ca poate o doare), vezi un sistem foarte bine pus la punct administrativ si economic, parca si soarele straluceste mai puternic si te gandesti : “This must be the coolest place on earth ! “. Nu termini de pronuntat bine aceste cuvinte si te izbeste din plin o rafala de vant. Si ca sa ma intelegeti mai bine, cand vorbesc de vant nu e vorba de crivat, austrul sau foehnul ci de francezi. Iti dai  treptat seama ca da cumva a aer de Romania si ca tara nu e locuita de extraterestrii ci de oameni care adesea nu inteleg nici limba lor. O sa va intrebati cum poate fi posibil. Simplu ca buna ziua, oamenii sunt mai relaxati ca in Honolulu si they litterally don’t give a damn daca e ceva ce le scapa.

Asa ca intr-o zi cu soare si dupa ce mirajul s-a mai atenuant, m-am inarmat cu rabdare pentru ce urma si am purces sa imi rezolv dosarul pentru invatamant. He he, not so fast, ziua s-a trasformat intr-o saptamana, saptamana in 2 and still counting. Mai intai a trebuit sa ma prind cum e invatamantul la ei. Am intrebat in stanga si in dreapta si am aflat by word of mouth ca ar trebui sa aplic pentru Invatamantul Catolic. Intrebare logica: ce e aia? In principiu m-am gandit eu ca suna a invatamant public, asa s-o fi numind la ei, o fi mai credinciosi ca in Romania de buna seama ce au salarii mai mari, vacante mult mai lungi, s-o fi rugand mai mult. Gresit! E invatamantul privat cu fonduri publice. Say what? Da, un fel de struto-camila ale carui radacini sunt bine infipte, in principiu, in religie. Detinand aceste informatii pretioase am hotarat sa aplic si aici ca nu strica. Primul pas: trimit mail ca sunt cutare si as vrea cutare, pe sistemul sunt cetatean european si am drepturi. Primesc mail cu o lista lunga ca o zi de post. O citesc, o recitesc si descopar ca nu am nici cont bancar aici si nici carte vitale (asigurarea sociala la ei). Aflu de la asigurare ca nu am cum sa obtin carte vitale daca nu am contract de munca dar la incheierea unui contract de munca am nevoie sa fiu  deja in posesia unui  carte vitale (talking about nonsense).

Ghidandu-ma dupa deviza tomorrow is another day, in alta zi ma inarmez cu “tupeu” si ma infiintez la birourile Invatamantului Catolic pentu a 2-a oara (cu o saptamana in urma fusese vacanta si ma plimbasem degeaba). II explic doamnei  secretare ce si cum. Ea imi raspunde frumos (ca de, francezii sunt politicosi si cand iti spun sa te duci dracului) si imi explica linistit ca de fapt am alte demersuri de facut inainte de a intemeia acel dosar, trantindu-mi altul in mana. Eu repet obsesiv intrebarea: Ma scuzati, dar ce fac totusi ca nu am carte vitale??? “O sa vedem atunci”…ahh, lasa pe maine ce poti face azi ca poate se rezolva de la sine (de aia au astia 3 saptamani de vacanta, smart thinking; I should try that…yeah, who am I kidding? I’m Romanian!).

Ajung acasa si intru pe net sa imi completez dosarul online, pe care trebuie sa-l imprim si sa-l adaug la 2000 de alte hartii. Observ dupa cateva ore de completat si cautat in arhivele mintii si cele scrise ca trebuie sa aleg regiunea si normal, de ce ar fi usor. Erau prescurtari si numere din care nu intelegeam nimic si ca sa nu ma inscriu pt Alaska (o fi posturi libere acolo dar piscina lor e cam inghetata pentru gusturile mele) sun la numarul de telefon trecut langa la care aparent puteam afla regiunea. Suna de 2 ori si nu raspunde nimeni desi e trecut de pauza de pranz. A treia oara e cu noroc si dau de o doamna care imi spune ca trebuie sa sun in alta parte pentru asta (Why don’t you just shoot me now!), imi da un alt numar de telefon in 2 secunde si inchide inainte sa mai apuc sa spun macar multumesc. De prins numarul nu mai era vorba, a trebuit sa caut pe net (Long live the mighty Google!). Astfel, am gasit numarul de telefon de la Lyon…no answer, big shock there. Nu m-am dat batuta si am trimis un mail cu intrebari la cele 2 adrese trecute pe site. Si azi astept raspunsul de la domnul in cauza dar am descoperit singura codul ca daca ar fi dupa francezi si ritmul lor as avea un debut de cariera stralucit in Franta, pe la 80 de ani.

Morala: Orice limba ati vorbi…franceza, chineza, engleza (cateodata e nevoie de toate la un loc) important e sa dai din coate ca altfel no one is going to get off his ass to help you. Trebuie sa ceri ca sa primesti, cateodata de atatea ori incat ramai fara voce dar niciodata fara avant!

To be continued…

So true!

Crazy Stupid Day!

Is it April fool’s already? Da, asta a fost intrebarea mea dupa ziua de azi. Am trait cu impresia ca mi se fac glume si chiar daca la sfarsitul zilei am ajuns sa rad de una singura a fost cat se poate de real si pe alocuri enervant. 

Ziua a inceput cat de normal se putea, cu mine in fata calculatorului lucrand iar apoi lucrurile au inceput sa se precipite. Pentru a ma relaxa am iesit la o alergare. Nu m-am bucurat mult de asta ca a si inceput ploaia torentiala si am ajuns acasa uda bine. De indata ce am pus piciorul in casa, soarele si-a facut aparitia pe cer. Nu termin bine bombanelile mele ca suna telefonul. Era o cunostinta care ma intreaba daca mai e valabila invitatia la cafea. Fara chef de orice si in minte cu ideea ca ar trebui sa ma apuc de pregatit masa am spus da, ca tot romanul, invatat sa nu refuze chiar si un musafir inoportun. Inchid telefonul si in timp ce ma pregatesc sufleteste ca practic nu mai avem ce, suna soneria. La usa era o vecina care tinea sa ma atentioneze ca m-a vazut alergand in ploaie din autobuz (thanks for reminding me) si care de fapt nu stia cum sa-mi spuna ca nu are internet asa ca poate o ajut (de parca as lucra la cablu). Cobor la ea fara vreo tragere de inima. Nu aveam ce-i face decat sa-i deconectez si reconectez router-ul dar nu pot face nici asta deoarece nu vrea sa opreasca netul care oricum nu mergea. Ceva minute mai tarziu, las vecina vorbind la telefon cu un angajat al companiei de internet si urc la mine. Mai invart in cateva oale, vine Gabi si cand suntem pe punctul de a ne aseza la masa, apare cunostinta cu pricina. Nici nu intra musafirii bine pe usa ca soneria iar se face auzita…guess who? Tot vecina de care parca imi era dor. Nu inviase netul in asa scurt timp si avea nevoie de reanimare de la expertul blocului, Gabi. II spun ca nu e acasa astfel incat sa scap de alte complicatii si cand ii raspundeam ca n-am nici cea mai vaga idee la ce ora ajunge Gabi de la serviciu, in spatele meu apare maestrul asa ca, printre altele a trebuit sa introduc si un moment de Oscar: Dar esti aici? Cand ai ajuns? Unde erai? Thank God, I’m a good actress…still. Revenind la musafiri, 2 la numar am petrecut o ora minunata in care noi am intrebat si musafirii au raspuns. Daca taceam, toti 4 am fi admirat tufisul din fara blocului si am fi ajuns la concluzia ca e taiat perfect simetric chiar daca nu arata colorat fara flori in el si ca groapa sapata langa garajele de vis-a-vis e interesanta arhitectural vorbind. Dupa aceasta ora am fost desigur invitati sa reintoarcem vizita. In mintea mea: I’m out of questions, really…thanks but no thanks. Am coborat la vecina sa dreg busuiocul si cred ca am reusit iar viteazul nostru (Gabi), a readus netul inapoi in viata ei. Mancare? Who needs that when you have such an interesting life? Bottom line, no day is perfect, you just have to make it work so that at the end of it you can have a laugh and not regret it. But just in case, don’t answer the door or the phone!

Smiley all the way! :D

Cand Romania iti intoarce spatele sa-i intorci si celalalt obraz?

Salutare tuturor! Am fost cam absenta pe aici de la o vreme incoace, asa cum a fost si inspiratia mea. Poate am vrut sa ma "cenzurez" putin sau poate pur si simplu viata m-a luat pe sus. 

Am stat sa ma gandesc cand si cum sa astern aceste ganduri pe hartie sau am vrut sa le las uitate undeva dar ele tot au iesit la iveala. Chiar fiind pe alte meleaguri, Romania tot ma mai atinge in sensul bun si rau al cuvantului, sau sa spun rau si bun? Asa ca here it goes o scriere mai veche de-a mea: 

"Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie, tara mea..." nu demult mai credeam in aceste sentimente cu intensitatea cu care am crezut in Mos Craciun de copil. Refuzam sa cred ca Romania e asa rece si indiferenta suferintei unor romani a caror singura vina cateodata e ca s-au nascut in aceasta tara pe care noi romanii suntem in stare sa o iubim si sa o detestam deopotriva. Acum ma intreb daca merita sa intorc si celalat obraz. De ce? Pentru ca tot ce vad in jur in ultima vreme e saracie, nefericire si mai presus de toate neputinta. Sunt oameni care ar muri aici pentru ca e tara lor...si mor de foame, sunt oameni greu incercati de soarta. Dar ce face Romania cu ei? Ii izoleaza si ii uita intr-un colt. La suprafata totul este neted si dedesubt sunt cioburile. Numai ca acel colt e din ce in ce mai mare si cioburile incep sa ne taie. Iar Romania suntem mai precis noi, oamenii, si noi ar trebui impreuna sa strangem cioburile si sa netezim gheata subtire ce ne sade sub picioare. Dar cum si cu ce sa incepem? Inca mai stam impietriti si asteptam... 

 Intre timp am emigrat la "soare si bine" si am realizat ca Romania o sa fie intotdeauna parte din mine fie ca vreau sau nu...dar mi-as dori foarte mult ca unii romani sa nu mai dea cu ciocanul si sa sparga gheata si asa subtire. Strainatatea m-a invatat ca nicaieri nu e ca acasa dar zicala asta e cu doua taisuri. Cateodata strainii pot fi mai draguti cu tine decat ai tai si asta doare. Ce ar fi sa facem sa nu mai doara?