Letting go...

An de an de ziua mea astept cu infrigurare urarile de la multi ani sperand ca va fi si a lui acolo, mica, insignifianta pentru oricine in afara de mine...dar nu vine si e ca si cum as astepta ploaia in mijlocul Saharei; stiu ca nu sunt sanse dar ma agat de o speranta, oricat de mica ar fi ea. Stiu foarte bine care e realitatea dar nu ma pot opri din a spera. Nu, nu e o iubire neimpartasita, nu mai e. E o prietenie pierduta. Uneori ma invinuiesc, alteori il invinuiesc si adesea aceeasi intrebare imi revine pe buze: de ce? De ce nu pot uita? De ce pastrez in inima mea un trandafir care s-a ofilit demult? De ce ne place cateodata sa ne tinem cu dintii de oameni care nu mai pot si nu mai vor sa faca parte din viitorul nostru? Nu e de ajuns ce am trait? A fost frumos dar a trecut si timpul trebuie sa fi sters demult urmele. Cu toate astea ma doare, ma va durea toata viata. Nu mai trag speranta ca va fi altfel vreodata. Si ca tot veni vorba de speranta, la anul nu voi mai spera. E de ajuns! 

Draga prietene (caci intotdeauna te voi considera un prieten), ai fost langa mine intr-o perioada agitata din viata mea si m-ai ridicat cand am cazut, m-ai imbarbatat, m-ai sustinut, m-ai iubit cu calitatile si mai ales cu defectele mele care nu sunt putine si iti multumesc din tot sufletul. Imi voi aminti mereu momentele frumoase petrecute impreuna  pline de rasete si de voie buna si voi uita toate cuvintele aspre pe care ni le-am spus odata. Now, I'm letting you go! Have a great, great life!

Si voi, dragii mei, pretuiti ce aveti, cand aveti si priviti mereu spre viitor oricat de greu ar parea cateodata caci acolo e viata voastra, orice ar fi!

Friends

Imi aduc aminte si acum momentul in care am vorbit prima data cu ea. Am indragit-o pe loc. Avea un fel asa simpatic de a fi si de a vorbi incat nu m-am abtinut si fara sa stiu mai mult de cateva cuvinte despre ea care puteau umple o singura propozitie, nici macar o fraza, m-am trezit invitand-o in weekend la Bacau, orasul in care stateam in vreme aceea. A spus da pe loc cu o naturalete uluitoare si la o zi, 2 dupa aceea m-a intrebat daca era valabil pentru acel weekend. Si, in timp ce asteptam masina de la Iasi ma gandeam putin panicata: “Ce a fost in capul meu sa invit pe cineva pe care nu cunosc?” Dupa o incurcatura cu statia la care trebuia sa coboare (eu o asteptam undeva, ea a coborat la prima) si multe explicatii cu taximetristul la telefon care aparent nu cunoastea adresa, a coborat din masina o roscata frumusica si prietenoasa care a reusit imediat sa imi linisteasca valurile de ganduri negative. Am admirat pe loc curajul ei de a se plimba intr-o tara straina fara nici o teama si incercand sa socializeze dand sanse egale tuturor fara o farama de discriminare. Cand a inceput sa vorbeasca, romana ei m-a surprins si mai mult. Spaniola fiind, vorbea romana cu un accent de spuneai ca sta in Romania de ani buni (era in Romania de cateva zile). Am inceput sa ne cunoastem incetul cu incetul, sa povestim si pe masura ce inaintam observam ca avem tot mai multe in comun. Am povestit pana tarziu iar a 2-a zi cand ne-am trezit eram cele mai bune prietene. Apoi a facut cunostinta si cu Gabi si eram un trio asa vesel. Nu o sa uit niciodata ziua de 1 decembrie petrecuta impreuna, ziua de nastere a Natalei. Cand a suflat in lumari si a inceput sa planga am simtit ca o iubesc si mai mult. A urmat apoi o vacanta de neuitat in Spania. Am ras, am petrecut, am vorbit. Nu conta in ce coltisor din Spania mergeam si ce faceam in fiecare zi atat timp cat faceam asta impreuna. In ultima zi, in timp ce trenul se punea in miscare toti aveam lacrimi in ochi. Stiam ca va mai dura ceva pana ne vom revedea dar nu ne-am gandit niciodata ca va fi atat. 4 ani s-au scurs de atunci si cu toate ca nu ne vedem, ca avem fiecare viata noastra si ca suntem mereu pe fuga ca tinerii din ziua de azi, suntem la fel de buni prieteni. Putem vorbi o data pe saptamana, pe luna, pe an si e ca si cum ne-am vazut cu o zi inainte. Si chiar daca in ziua nuntii ei nu am putut fi prezenta fizic vreau sa stie ca in acea zi speciala gandul meu i-a urmat pasii ca o umbra care isi urmeaza stapanul. Mi-e dor de acea roscata draguta, curajoasa si simpatica care m-a fermecat pe loc dar stiu sigur ca oriunde as fi am intotdeauna cu mine si o particica din ea si viceversa.

Asi que, mi niña, Felicidades una vez mas y todo lo mejor para ti porque te lo mereces! Te quiero! Iar voi, dragii mei, pretuiti-va prietenii adevarati pentru ca sunt in stoc limitat si chiar pe cale de disparitie, credeti-ma !

Do you speak French or Chinese?

Franta, “the promised land", tara lui Napoleon, a Turnului Eiffel, a “libertatii, egalitatii si fraternitatii”, a castelelor pe Loire, intr-un cuvant, a civilizatiei pentru romani. Ce ar putea merge prost mai ales dupa ce scapi de lanturile care te tintuiau la pamant in Romania? Cobori din avion relaxat, cu chef de viata, incepi sa te gandesti ca ai ajuns in rai si nici n-a durut. Nu stii incontro sa o iei dar stii ca oricum va fi minunat, ca ai ajuns la modernitate.

La inceput vezi numai lucrurile bune si interesante precum : wow, am voie sa stau pe iarba (contrat romanescului : nu calcati iarba ca poate o doare), vezi un sistem foarte bine pus la punct administrativ si economic, parca si soarele straluceste mai puternic si te gandesti : “This must be the coolest place on earth ! “. Nu termini de pronuntat bine aceste cuvinte si te izbeste din plin o rafala de vant. Si ca sa ma intelegeti mai bine, cand vorbesc de vant nu e vorba de crivat, austrul sau foehnul ci de francezi. Iti dai  treptat seama ca da cumva a aer de Romania si ca tara nu e locuita de extraterestrii ci de oameni care adesea nu inteleg nici limba lor. O sa va intrebati cum poate fi posibil. Simplu ca buna ziua, oamenii sunt mai relaxati ca in Honolulu si they litterally don’t give a damn daca e ceva ce le scapa.

Asa ca intr-o zi cu soare si dupa ce mirajul s-a mai atenuant, m-am inarmat cu rabdare pentru ce urma si am purces sa imi rezolv dosarul pentru invatamant. He he, not so fast, ziua s-a trasformat intr-o saptamana, saptamana in 2 and still counting. Mai intai a trebuit sa ma prind cum e invatamantul la ei. Am intrebat in stanga si in dreapta si am aflat by word of mouth ca ar trebui sa aplic pentru Invatamantul Catolic. Intrebare logica: ce e aia? In principiu m-am gandit eu ca suna a invatamant public, asa s-o fi numind la ei, o fi mai credinciosi ca in Romania de buna seama ce au salarii mai mari, vacante mult mai lungi, s-o fi rugand mai mult. Gresit! E invatamantul privat cu fonduri publice. Say what? Da, un fel de struto-camila ale carui radacini sunt bine infipte, in principiu, in religie. Detinand aceste informatii pretioase am hotarat sa aplic si aici ca nu strica. Primul pas: trimit mail ca sunt cutare si as vrea cutare, pe sistemul sunt cetatean european si am drepturi. Primesc mail cu o lista lunga ca o zi de post. O citesc, o recitesc si descopar ca nu am nici cont bancar aici si nici carte vitale (asigurarea sociala la ei). Aflu de la asigurare ca nu am cum sa obtin carte vitale daca nu am contract de munca dar la incheierea unui contract de munca am nevoie sa fiu  deja in posesia unui  carte vitale (talking about nonsense).

Ghidandu-ma dupa deviza tomorrow is another day, in alta zi ma inarmez cu “tupeu” si ma infiintez la birourile Invatamantului Catolic pentu a 2-a oara (cu o saptamana in urma fusese vacanta si ma plimbasem degeaba). II explic doamnei  secretare ce si cum. Ea imi raspunde frumos (ca de, francezii sunt politicosi si cand iti spun sa te duci dracului) si imi explica linistit ca de fapt am alte demersuri de facut inainte de a intemeia acel dosar, trantindu-mi altul in mana. Eu repet obsesiv intrebarea: Ma scuzati, dar ce fac totusi ca nu am carte vitale??? “O sa vedem atunci”…ahh, lasa pe maine ce poti face azi ca poate se rezolva de la sine (de aia au astia 3 saptamani de vacanta, smart thinking; I should try that…yeah, who am I kidding? I’m Romanian!).

Ajung acasa si intru pe net sa imi completez dosarul online, pe care trebuie sa-l imprim si sa-l adaug la 2000 de alte hartii. Observ dupa cateva ore de completat si cautat in arhivele mintii si cele scrise ca trebuie sa aleg regiunea si normal, de ce ar fi usor. Erau prescurtari si numere din care nu intelegeam nimic si ca sa nu ma inscriu pt Alaska (o fi posturi libere acolo dar piscina lor e cam inghetata pentru gusturile mele) sun la numarul de telefon trecut langa la care aparent puteam afla regiunea. Suna de 2 ori si nu raspunde nimeni desi e trecut de pauza de pranz. A treia oara e cu noroc si dau de o doamna care imi spune ca trebuie sa sun in alta parte pentru asta (Why don’t you just shoot me now!), imi da un alt numar de telefon in 2 secunde si inchide inainte sa mai apuc sa spun macar multumesc. De prins numarul nu mai era vorba, a trebuit sa caut pe net (Long live the mighty Google!). Astfel, am gasit numarul de telefon de la Lyon…no answer, big shock there. Nu m-am dat batuta si am trimis un mail cu intrebari la cele 2 adrese trecute pe site. Si azi astept raspunsul de la domnul in cauza dar am descoperit singura codul ca daca ar fi dupa francezi si ritmul lor as avea un debut de cariera stralucit in Franta, pe la 80 de ani.

Morala: Orice limba ati vorbi…franceza, chineza, engleza (cateodata e nevoie de toate la un loc) important e sa dai din coate ca altfel no one is going to get off his ass to help you. Trebuie sa ceri ca sa primesti, cateodata de atatea ori incat ramai fara voce dar niciodata fara avant!

To be continued…

Cand Romania iti intoarce spatele sa-i intorci si celalalt obraz?

Salutare tuturor! Am fost cam absenta pe aici de la o vreme incoace, asa cum a fost si inspiratia mea. Poate am vrut sa ma "cenzurez" putin sau poate pur si simplu viata m-a luat pe sus. 

Am stat sa ma gandesc cand si cum sa astern aceste ganduri pe hartie sau am vrut sa le las uitate undeva dar ele tot au iesit la iveala. Chiar fiind pe alte meleaguri, Romania tot ma mai atinge in sensul bun si rau al cuvantului, sau sa spun rau si bun? Asa ca here it goes o scriere mai veche de-a mea: 

"Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie, tara mea..." nu demult mai credeam in aceste sentimente cu intensitatea cu care am crezut in Mos Craciun de copil. Refuzam sa cred ca Romania e asa rece si indiferenta suferintei unor romani a caror singura vina cateodata e ca s-au nascut in aceasta tara pe care noi romanii suntem in stare sa o iubim si sa o detestam deopotriva. Acum ma intreb daca merita sa intorc si celalat obraz. De ce? Pentru ca tot ce vad in jur in ultima vreme e saracie, nefericire si mai presus de toate neputinta. Sunt oameni care ar muri aici pentru ca e tara lor...si mor de foame, sunt oameni greu incercati de soarta. Dar ce face Romania cu ei? Ii izoleaza si ii uita intr-un colt. La suprafata totul este neted si dedesubt sunt cioburile. Numai ca acel colt e din ce in ce mai mare si cioburile incep sa ne taie. Iar Romania suntem mai precis noi, oamenii, si noi ar trebui impreuna sa strangem cioburile si sa netezim gheata subtire ce ne sade sub picioare. Dar cum si cu ce sa incepem? Inca mai stam impietriti si asteptam... 

 Intre timp am emigrat la "soare si bine" si am realizat ca Romania o sa fie intotdeauna parte din mine fie ca vreau sau nu...dar mi-as dori foarte mult ca unii romani sa nu mai dea cu ciocanul si sa sparga gheata si asa subtire. Strainatatea m-a invatat ca nicaieri nu e ca acasa dar zicala asta e cu doua taisuri. Cateodata strainii pot fi mai draguti cu tine decat ai tai si asta doare. Ce ar fi sa facem sa nu mai doara?

A thing that annoys me...

Incepe sa ma calce din ce in ce mai mult pe nervi ca oricat de originali, iesiti din tipare pretindem sa fim fiecare din noi, ajungem mereu sa copiem pe altii. Citisem undeva ca este tipic noua sa copiem. Daca de exemplu, persoana din fata noastra sta cu bratele incrucisate, intr-o pozitie defensiva, avem tendinta sa facem la fel. E ceva la nivel psihologic care ne depaseste si un mecanism de care nu suntem constienti.

Pot sa inteleg  din asta ca instinctul de a te incadra intr-o categorie, de a te asocia cu ceilalti, instinctul de turma este mult mai puternic decat asa-zisa noastra dictinctie fata de ceilalti. Ei bine, cumva in aceste zile mi-am dat seama de acest lucru si pot afirma cu tarie ca urasc felul acesta de a reactiona al nostru. Mi se pare atat de gresit ca si expresia sa raspunzi la foc cu foc sau ochi pt ochi si dinte pt dinte. De ce? Pentru ca atunci cand reactionezi la fel dar de fapt tu vrei sa te manifesti in felul tau, cred ca instinctiv persoana de fata este deranjata desi aparent nu stie sau nu vrea sa-si dea seama de ce anume. De ce sa ne copiem? Cu ce ne ajuta asta? De ce suntem claditi asa? Multe intrebari fara raspuns. Si totusi eu as spune: "Dinte pentru dinte si ochi pentru ochi pana ramanem toti orbi". Morala: chiar daca este in "ADN-ul" tau, nu copia, incearca sa fii tu insuti iar actiunile si felul de a fi sa te diferentieze net de altii caci eu cred ca diversitatea e cea mai importanta. So, be yourself because everyone else is taken!

Sometimes all you need is yourself

"Lo único que me duele de morir, es que no sea de amor" spunea Gabriel Garcia Marquez in romanul sau "Dragoste in vremea holerei". Oare n-ar fi mai usor daca am muri din dragoste? Atunci cand suferim din dragoste, murim incet pe dinauntru si nimeni nu ne poate ajuta, nici noi insine cateodata pentru ca suntem prea prinsi in acel sentiment si acele stari ca sa gandim limpede. De aceea se numeste dragoste. Vine pe neasteptate ca un hot care se furiseaza in aceeasi camera cu tine fara sa-ti dai seama pana cand nu ti-a furat bunul cel mai de pret, in cazul asta, inima si te pune sa faci lucruri pe care nici nu credeai ca le puteai face vreodata, lucruri pe care nici nu le-ai recunoaste cand nebunia trece. Esti impulsiv, esti dispus sa faci orice numai sa dobandesti o privire dulce, macar un cuvant dragut din partea pesoanei iubite care sa ti se intipareasca in minte si sa-ti intre in suflet pentru a te trezi a 2-a zi cu speranta ca el/ea te va iubi. Nu te lasi pana nu ajungi la fundul sacului si ai facut totul posibil ca acea persoana sa raspunda sentimentelor tale. Daca cineva te-ar atentiona nu te-ai recunoaste pe tine caci asta e dragostea de fapt, o nebunie dulce pe care toti o vrem cu ardoare, o dorim, o visam.
Dar ce te faci cand pesoana pe care o iubesti nu te iubeste la randul ei si toate stradaniile tale sunt fara rost? Speri si speri si apoi te plictisesti de sperat si speri din nou. Te agati de cel mai mic detaliu, de cele mai insignifiante cuvinte spuse de persoana draga tie si continui sa te incapatanezi in acest sentiment ca un copil razgaiat care nu intelege ca jucaria nu e a lui si ar fi bine sa o lase din mana. In acel moment nici toate cuvintele din lume nu te-ar putea alina, esti singur cu durerea ta si nimeni nu te poate intelege...sau cel putin asa crezi tu. Ce-i de facut? Singurul lucru demn de facut e sa te retragi cu capul sus, sa suferi in tacere pana cand golul din inima ta nu va mai fi asa gol sau cel putin nu ti se va mai parea ca si cum inima ta ar fi fost un bibelou iar acum e sfaramat in mii de bucatele care inca mai misca dar asta doar pentru ca bate vantul si le imprastie.
De ce nu murim din dragoste? Pentru ca omul e facut sa spere, sa se ridice dupa lovituri puternice suferite si sa mearga mai departe cautand in continuare acea persoana care te-ar face fericita chiar si atunci cand te-ai certa cu ea si ea poate te asteapta undeva, cuminte, sau poate ca nu, poate persoana aia esti tu, tu care trebuie sa te iubesti si sa ai grija de tine mai presus de orice.
A muri din dragoste este un vis...sau poate un cosmar dar de ce sa mori din dragoste pentru altcineva si sa nu traiesti din dragoste pentru tine?

Facebook-ul....noua realitate!

Desi asta s-ar deduce din titlu, nu, nu o sa scriu prea mult despre facebook, argumente pro si contra, sa-l descriu sau alte chestii de genul asta. Fiecare cu parerea lui si cu felul lui de a vedea si utiliza aceasta retea de socializare. Ceea ce totusi mi se pare stupid si tin sa mentionez aici este acea tendinta in crestere la unii de a-si da faimosul "like" la pozele si postarile proprii. Nu inteleg care e ideea cand vine vorba de asta, e normal sa iti placa postarile si pozele tale, ca altfel nu le mai puneai si mi se pare total lipsit de logica sa faci asta. De ce ai face-o? Esti mai "sociable" asa? Iesi mai bine in evidenta? Isi dau seama cei batuti in cap ca tie chiar iti place ce pui pe facebook? Daca aflati raspunsul, anunta-ma va rog, ca sa nu raman in ceata. Pana atunci, comunicare si socializare placuta pe facebook si aveti grija cui dati "like":D

The country with no roads whatsoever

Daca s-ar inventa aripile pentru oameni, cel mai de folos ar fi in Romania si astfel nu am mai avea nevoie de autostrazile pe care nu le avem, de asa-zisele drumuri pline de gropi si denivelari pe care fiecare plimbare e o "distractie" garantata, nu am mai intarzia si mai presus de toate, nu ne-am mai face nervii zilnici pe care am putea foarte bine sa ii "investim" in alte lucruri cu adevarat importante. Desi sunt de parere ca visul acesta e mai realizabil decat cel in care am avea sosele si trotuare cum trebuie si toata familia de cuvinte, din pacate trebuie sa ne multumim cu drumurile de care dispunem. Astfel, de o saptamana, in zona in care stau, s-au apucat unii plini de avant si talent sa inlocuiasca niste conducte spargand jumatate de strada, drum care de altfel era deja ingust si blocand, desigur, trotuarul cu maldare de pamant. Despre circulatia din zona nici nu mai spun, se intelege faptul ca a ajuns un infern de parca nu ar fi fost si asa nebunie curata. Ca pieton, in fiecare zi trebuie sa fiu foarte atenta cand pornesc la drum pentru a putea traversa zona fara a ma adanci prea mult in noroi, fara a accidenta alti pietoni si mai ales fara a cadea in vreo groapa sau vreun canal deschis in cazul in care imi pierd concentarea la mersul pe jos. Vestea buna e ca o sa am lumina acolo jos pentru ca in sfarsit soarele ne-a onorat cu prezenta lui in ultimele zile si putem sta linistiti ca macar el isi face treaba ca de obicei.

Just memories?

Ultima perioada pentru mine a adus in prim-plan amintiri care s-au perindat ca intr-un spectacol, iesind una cate una la lumina. Poate e anotimpul si astenia de primavara isi face simtita prezenta; poate vremea din ce in ce mai schimbatoare care ne inunda cu ploaie iar peste 2 minute soarele ne zambeste de parca nu ne-ar fi parasit niciodata; poate e doar firea mea sensibila si combinatia ucigatoare dintre 2 temperamente diametral opuse. Cert e ca in fiecare moment imi atrage gandurile o amintire mai veche sau mai noua, mai dulce sau mai amara. Sunt nenumarate amintirile care ma fac sa zambesc la fiecare pas dar sunt si unele pe care as vrea sa le ingrop pentru totdeauna pentru a putea astfel sa-mi vad mai departe de drum, cu speranta si cu aceeasi incredere in oameni.
Citisem undeva odata ca "trecutul este noapte iar amintirile sunt candele ce se sting una cate una" si citatul mi-a ramas intiparit in minte. Dar oare ce suntem noi fara amintiri? Oare nu amintirile, dulci sau amare, sunt o a parte din noi? Ele ne ridica uneori sau ne arunca in prapastia cea mai adanca dar poate cu scopul de a o lua de la capat cu mai multa putere si hotarare si a lupta in continuare pentru ca vrem ca unele momente sa se repete si unele nu. Amintirile ne arata de unde am plecat si unde am ajuns si ele stiu toata povestea noastra fara a indrazni sa o spuna si la altii.
Azi, ca in ultima saptamana, imi aduc aminte cu drag ca aproximativ cu un an in urma ma bucuram de un concediu de Paste in frumoasa Spanie alaturi de Gabi si de buna mea prietena Natalia. Senzatia de bucurie pe care am simtit-o atunci imi inunda si acum mintea si inima doar la o simpla aducere aminte si stiu ca oriunde voi fi voi duce aceasta amintire cu mine ca si celelalte momente de pret petrecute in compania oamenilor care au un loc in inima si in viata mea. Dar pe voi ce amintiri va "bantuie"?

New Year's Resolutions

Dupa deviza "mai bine mai tarziu decat niciodata" sau cum ar spune "proasta" de Scarlett in "Gone with the wind": "Tomorrow is another day", iata-ma in a 11-a zi a anului 2011 incercand sa astern pe hartie "resolutions" privind noul an. Timpul a zburat ca gandul, ca de obicei, luand cu el anul care tocmai a trecut, astfel obligandu-ne sa inchidem undeva departe evenimentele ultimului an si sa privim spre viitor, intrebandu-ne acelasi lucru ca la fiecare inceput: eu ce vreau? Ei bine, normal, mi-am pus si eu aceasta intrebare, dar raspunsul a intarziat sa apara. Probabil undeva in inima mea simteam ca mai am de solutionat probleme, dileme ce tin de anul 2010. Totusi, revenind la prezent am realizat ca pentru anul 2011 imi doresc lucruri simple dar cateodata greu de obtinut, lucruri care fac de multe ori diferenta dintre bucurie si necaz, dintre fericire si acea stare nu neaparat de nefericire ci mai degraba de indiferenta, plafonare in realitatea gri de zi cu zi.
2011 sper sa-mi aduca, in primul rand, starea de pace sufleteasca care mi-a lipsit majoritatea timpului in 2010. Imi doresc sa ma bucur cu adevarat de lucrurile frumoase ce ma inconjoara indiferent de cat de nesimnificative ar fi ele; imi doresc sa realizez mai mult, sa cer mai mult de la mine dar sa fiu si mai blanda in a judeca pe altii si pe mine insami; imi doresc sa imi rezerv mai mult timp pentru oamenii care conteaza, pentru familie si prieteni; imi doresc un an in care sa nu-mi para rau de hotararile luate si de drumul urmat si imi doresc un an in care amintirile sa nu doara.
In final, va urez tuturor (cu intarziere) "La Multi Ani" si sa aveti parte de un an 2011 cum va doriti iar prietenilor mei de la Iasi care mi-au facut Anul Nou mai frumos si tuturor prietenilor mei buni le multumesc pentru ca au fost mereu langa mine cand am avut mai multa nevoie! Love you, guys!

Somewhere in the land of boredom

Dupa cum va sugereaza si titlul, plictiseala este cuvantul cheie abordat de mine azi dar nu in sensul lui propriu, definindu-se ca o stare in care nu ai ce face si deci stai si te gandesti ca viata e plictisitoare ci ca "a state of mind". In ultima vreme sunt plictisita de oameni plictisiti dar care nu se chinuie sa realizeze ceva astfel incat sa depaseasca starea, sunt plictisita sa vad aceleasi fete mohorate sau dimpotriva, mult prea zambarete(un caz anume), sunt plictisita sa imi sune in auz aceleasi lucruri plictisitoare si suflate de mult, sunt plictisita sa spun da in loc de nu si invers pentru ca asa se cade si sa-mi pastrez ideile pentru mine, sunt plictisita sa astept sa treaca criza de cand ma stiu si in final, ma plictisesc asteptand ca oamenii sa nu mai ascunda esenta in spatele transparentei aparente si sa spuna lucrurilor pe nume. Si totusi, deviza "noastra" e "land of choice" nu "land of boredom" dar dupa parerea mea it might as well be the same!

Just...life

Zilele trec cu viteza luminii iar eu incerc in putinul timp liber de care dispun pe zi sa ma pacalesc singura ca ma simt bine si ca viata mea e exact acolo unde ar trebui. Pacat ca nu am talent la asta si astfel, impresia mea se destrama dupa cateva secunde.
I miss talking to you, I miss laughing with you, I miss making fun of all the things with you, I miss the first person I would go to tell my stories to, I miss you! There, I said it! Unfortunately, it doesn't matter anymore to you, to anybody else but me...

Life

"There's a hole in my chest where my heart used to be" era expresia care ma putea caracteriza cel mai bine zilele trecute in urma unor evenimente care m-au facut tare nefericita, m-au lovit foarte tare si m-au durut. Viata mea arata ca un bibelou sfaramat in mii de bucati cu atata ura incat nimic nu ar mai fi descifrat cum arata inainte. Prin ceata, treptat, am incercat sa inteleg ce se intampla si de ce. Apoi am inteles ca nu are rost sa incerc sa unesc bucatile puzzle-lui din care o sa lipseasca mereu ceva. De ce? Pentru ca forta de a-mi continua viata de unde am lasat-o inainte acestei intamplari trebuia sa o gasesc in mine insami nu in ceea ce justifica toata aceasta poveste. Intotdeauna am crezut ca totul se intampla in viata asta cu un scop, nimic nu e intamplator. Asta m-a facut sa ma ridic, sa ma adun si sa incerc sa-mi vad de viata mea. Inca sunt in acest proces dar acum sunt absolut sigura ca totul va fi bine. In concluzie, as vrea sa va dau un sfat: iubiti-va si apreciati-va mai mult pe voi insiva inainte de a pretui pe oricine altcineva pentru ca in cele din urma tot cu noi insisi ramanem in final.

Daydreaming

In sfarsit pot sa "respir" din nou si sa ma ocup si cu altceva decat cu statul in fata laptopului si tastatul pana la a cadea lata la "datorie". Gata cu disertatia si implicit cu lucratul pana tarziu, incercand sa nascocesc metode noi de abordare a unei probleme stiind ca acestea sunt de fapt reafirmate, ele fiind descoperite de altii. Si, as putea spune ca m-am sincronizat perfect . O data cu reintoarcerea timpului meu liber a venit si primavara in toata splendoarea ei iar afara sunt, finally, 18 grade Celsius (incredibil dar adevarat!) In curand soseste si mult asteptata vacanta de Paste si deja imi zboara gandul la alte mari si tari. Visez deja la lucrurile frumoase, interesante si incitante, pe care le voi vedea si mai ales la revederea cu prieteni dragi mie in zilele de concediu de care voi avea parte. So, vacation, here I come!:D

Amarte es mi pecado

O zi stralucitoare de vara si totul a fost foarte clar in mintea si in sufletul meu. Dar, exact atunci ai plecat cu tot cu felul tau amuzant si charming de a fi si cu inima mea si nu te-ai mai uitat in urma. Ascult la nesfarsit melodii de dragoste si ma gandesc la tine...cu cat incerc sa nu o fac, cu atat mai mult revin la asta. Pe buze inca imi stau cuvinte nerostite, gata sa ma arda si as vrea sa-ti spun: "I'd rather fight with you than make love with anybody else". I love you, you idiot and somewhere in the near future I'll stop doing that!

Revelatie

Ma gandeam eu ieri, nu in lipsa de altceva mai bun de facut, ci in lipsa de chef de facut ce trebuie, ca ma plang de la o vreme ca "the game is getting old", ca sunt satula de pastrat aparente si a ma juca de-a baba oarba cand, deodata, mi se intampla sa am o revelatie si sa-mi dau seama subit ca tot eu sunt cauza lucrurilor care se petrec. You can't be played if you don't want to! Deci hotarat, nu mai vreau sa fac asta!

Valentine's Day

Iata ca a venit si ziua cea mai asteptata din an pentru unii amatori de "too much sugar" care vor sa demonstreze cat de mult isi iubesc perechea (de parca nu ar putea in tot restul celor 365 de zile) oferind cadouri pufoase si/sau dulci care sunt ingrozitor de penibile. Astfel, la fiecare magazin din oras, in fiecare vitrina prost ornata zac chestii rosii, inimioare cat casa, cu dedicatii demult expirate. De ce ar cumpara oamenii asa ceva mi-e peste putinta sa inteleg, sau, ma rog, nu vreau. Cert e ca de Sf. Valentin "love is all around" de parca in restul timpului dragostea nu e decat un breloc de chei. Dar, poate inteleg eu gresit aceasta "sarbatoare", mie parandu-mi-se o zi care le da ocazia unora sa fie mai penibili decat sunt de obicei. Da, am spus deja de 2 ori cuvantul penibil asa ca ar fi cazul sa inchei oferindu-le celor care au cat decat simtul umorului altfel de versuri de Sf. Valentin (unele stupide ca aceasta zi dar nu patetice macar), sa fiu si eu in pas cu moda!

What inspired this amorous rhyme?
Two parts vodka, one part lime.

Roses are red, violets are blue,
Sugar is sweet, and so are you.
But the roses are wilting, the violets are dead,
The sugar bowl's empty and so is your head.

Roses are red,
Violets are blue.
God made me pretty.
What happened to you?

Roses are red,
Violets are blue.
Someone like you,
Belongs in a zoo.

Loving beauty you float with grace,
If only you could hide your face.

I love your smile, your face, your eyes -
Damn, I'm good at telling lies!

I see your face when I am dreaming.
That's why I always wake up screaming.


My feelings for you no words can tell,
Except for maybe "go to hell".