Letting go...

An de an de ziua mea astept cu infrigurare urarile de la multi ani sperand ca va fi si a lui acolo, mica, insignifianta pentru oricine in afara de mine...dar nu vine si e ca si cum as astepta ploaia in mijlocul Saharei; stiu ca nu sunt sanse dar ma agat de o speranta, oricat de mica ar fi ea. Stiu foarte bine care e realitatea dar nu ma pot opri din a spera. Nu, nu e o iubire neimpartasita, nu mai e. E o prietenie pierduta. Uneori ma invinuiesc, alteori il invinuiesc si adesea aceeasi intrebare imi revine pe buze: de ce? De ce nu pot uita? De ce pastrez in inima mea un trandafir care s-a ofilit demult? De ce ne place cateodata sa ne tinem cu dintii de oameni care nu mai pot si nu mai vor sa faca parte din viitorul nostru? Nu e de ajuns ce am trait? A fost frumos dar a trecut si timpul trebuie sa fi sters demult urmele. Cu toate astea ma doare, ma va durea toata viata. Nu mai trag speranta ca va fi altfel vreodata. Si ca tot veni vorba de speranta, la anul nu voi mai spera. E de ajuns! 

Draga prietene (caci intotdeauna te voi considera un prieten), ai fost langa mine intr-o perioada agitata din viata mea si m-ai ridicat cand am cazut, m-ai imbarbatat, m-ai sustinut, m-ai iubit cu calitatile si mai ales cu defectele mele care nu sunt putine si iti multumesc din tot sufletul. Imi voi aminti mereu momentele frumoase petrecute impreuna  pline de rasete si de voie buna si voi uita toate cuvintele aspre pe care ni le-am spus odata. Now, I'm letting you go! Have a great, great life!

Si voi, dragii mei, pretuiti ce aveti, cand aveti si priviti mereu spre viitor oricat de greu ar parea cateodata caci acolo e viata voastra, orice ar fi!

Baby Jane

So true!

Wildfire

Rien a envier

Citatul zilei

"Nos vies sont ainsi faites que le regard qu'on jette les rend terrible ou merveilleuses. Des événements identiques peuvent être déchiffres comme des réussites ou des catastrophes" Eric-Emmanuel Schmitt  - Concerto a la memoire d'un ange

Never say never

Dupa cum spuneau si versurile unor celebre cantaciose de la noi: " Esti cazut din cer/ Te-ai lovit dar sper/ Ca daca te iubesc..." azi am cam picat din cer  dar nu m-a adunat  nimeni ca n-am gasit nici un iubaret de serviciu (nu sunt in sezonul).

Totul a decurs cat se poate de normal, in viata mea incurcata cateodata mai rau decat o panza de paianjen, pana cand am hotarat cu avant sa plec la o alergare pentru a ma aerisi si a face sportul din acea zi. Cobor cu sacii de gunoi si apoi imi vad de drum, imi fac incalzirea si alerg timp de jumatate de ora. Soare afara, o adiere lejera de vant, muzica in casti si gandurile mele care zburau libere pe asfalt. Ajunsa in fata blocului realizez cu mirare de abia atunci ca imi lipsesc cheile de la apartament si ca nu pot sa deschid nici macar usa de la intrarea blocului. Nu imi aduceam aminte sa le fi avut la alergare, nici macar in timpul incalzirii mele dar de incuiat incuiasem usa. Sun la vecini, intreb in stanga si in dreapta daca a gasit cineva niste chei. Majoritatea ori nu sunt acasa, ori nu au iesit din casa ba chiar am trezit din somn o vecina care isi facea siesta si se uita la mine de parca as fi fost de pe alta planeta. Ce e de facut? No phone, no purse, no money, doar capul pe care nu mi-l uitasem inca nicaieri si apa care curgea pe mine ca la un robinet de la sesiunea de alergat. Fara a mai sta pe ganduri, o vecina s-a oferit sa ma duca la spital de unde puteam sa fac rost de cheile lui Gabi ca sa nu astept la usa inca vreo 2 ore. Zis si facut. Ajung acasa, ma apuc de treaba si ma resemnez la ideea ca a 2-a zi trebuie sa fac si un rand nou de chei si ca nu voi mai revedea vreodata brelocul meu cu Paris primit cadou de la o prietena.

Cu venirea lui Gabi  acasa lucrurile incep sa se agite, el fiind mai panicat decat mine dar cateodata panica lui dand rezultate. Insista sa cautam cheile desi ii repet in cateva randuri ca nu are rost. Unde am putea sa le gasim? Pe strada nu le-am pierdut, asta stiu cu siguranta si pe scara nu le-a gasit nici un vecin. Ultimul loc in care am putea cauta ar fi la gunoi. Atunci ne luam inima in dinti si manusile, desigur, si coboram la gunoi  sa facem cercetari. Dupa cateva minute eu sunt pe cale sa ma las pagubasa dar Gabi nu renunta si dupa ce goleste o pubela intreaga gaseste si cheile mele.Ceea ce e clar e ca au avut de suferit o spalatura zdravana dar sunt inca in viata si datorita insistentei lui Gabi, stau si acum frumos in cuierul de pe hol.
Morala: never say never...puteam sa jur ca nu voi cauta niciodata nimic in gunoi si iata-ma, azi a trebuit sa tai  si asta de pe "To Do List" iar Gabi m-a amenintat ca nu o sa mai faca asta niciodata asa ca ar fi bine sa fiu atenta ce mai scap pe acolo...capul poate.  Anyway, va anunt daca se intampla. Meanwhile, be careful where your thoughts fly because this is a dangerous thing, believe me!